Imi place Edith Piaf

Maretia cantecului francez este de a fi fost un gen minor (sa zicem, la intamplare, pana i secolul al XIX-lea; e o data oarecare, asta nu schimba deloc rationamentul meu). Astazi, in Franta, el e pe cale sa inlocuiasca poezia, sau mai exact sa-i uzurpe locul. Faptul face parte dintr-o tendinta mai generala: concomitent, unii intelectuali nu mai ezita sa compare tragedia antica cu o finala de Campionat Mondial la fotbal; comparatie care n-ar fi socanta daca nu s-ar substitui reflectiei asupra acestui fapt social total care a devenit industria spectacolelor sportive o industrie despre care sunt de acord ca posedatiile ei specifice si chiar intretine un oarecare raport cu tragicul, chiar daca nu il poate echivala pe Sofocle.

Revin la cantecul francez: aproape in totalitatea sa, este o productie neroada, fals literara, sub-prévertiana, lacrimogena si demagogica. Profesia e populata de falsi rebeli, de isterici, de imbecili inveterati; cand nu picura bune sentimente, vinde ura si resentiment la kilometru. Confuzia este atat de mare incat, evident, cuvintele de mai sus vor trece drept ostile poporului. Recunosc: sunt ostila. Dar imi place Edith Piaf. Am ascultat-o de mica. Vocea ei si ecoul cu care se propaga - chiar si fara nici un fel de alte modificari si tratamente tehnice, absente la vremea ei - Edith - mica porumbita - m-a fascinat dintotdeauna. Asta pentru ca armonia versurilor se imbina aproape divin cu ritmul melodic si vocea de inger, caruia i se canta la o harpa. Si daca nu ati ascultat pana acum - nu e deloc tarziu sa incepeti. Iata cateva recomandari: C'Est pour Ça (from the film "Neuf Garçons et un Coeur") Qu'As-Tu Fait John? Sophie La foule Je ne regrette rien Sous le ciel de Paris Le Geste Si Tu Partais Une Chanson a Trois Temps Un Homme Comme les Autres Les Cloches Sonnent Johnny Fedora et Alice Blue Bonnet Le Rideau Tombe Avant la Fin Elle Avait Son Sourire si multe altele…. Numele sau adevarat era Édith Giovanna Gassion. Si-a luat pseudonimul "Piaf" (in argot-ul parizian insemna vrabie) cu ocazia debutului, in anul 1935.

De origine sociala modesta, fiica a cantaretei ambulante Line Marsa, de origine italo-algeriana si a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilarie grea, fiind crescuta de bunica ei, patroana a unui bordel in Bernay, localitate din Normandie, iar mai tarziu, in cartierul Belleville de la periferia Parisului. Dupa sfarsitul primului razboi mondial, tatal sau este angajat de un circ ambulant si o ia cu el pe Édith, cu care imparte rulota ce-i servea de locuinta. Pentru a-si ajuta tatal, Édith incepe sa cante la colturi de strada, castigand astfel cativa bani. La varsta de 17 ani, Édith ramane insarcinata in urma unei legaturi cu un anume Louis Dupont. Fiica sa, Cecille, va muri de meningita in anul 1935. Parasita de "P'tit Louis", Édith - in varsta de 20 de ani - decade tot mai mult, frecventeaza straturile cele mai de jos ale societatii pariziene, lumea vagabonzilor, proxenetilor, a traficantilor de droguri, a prostitutiei.

Continua sa cante pe strazile Parisului, pentru a-si asigura o existenta de mizerie. Intr-o seara a anului 1935, Édith il cunoaste pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", care o invita sa cante in localul sau cateva melodii, printre care si compozitii ale lui Vincent Scotto. Aceasta aparitie in public pe scena unui local marcheaza debutul carierei sale artistice. Lui Leplée i se datoreaza si denumirea de "môme Piaf", datorita staturii ei scunde. La "Le Gerny's", Édith inregistreaza primele sale succese. Maurice Chevalier, in plina glorie, si Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugati de interpretarile lui Édith Piaf. Canetti ii asigura o emisiune la radio si, la sfarsitul anului 1935, ii inregistreaza un disc cu melodia "La foule". Si iata ce vedeta a ajuns. Cine zice ca din mizerie nu se pot ridica imperii luminate de cele mai imposibile stele?! Totusi aici completez cu ceva: cantecul zis popular este o impostura industriala. O democratie (cu exceptia cazului in care, tocmai, e populara, adica daca a imprumutat de la burghezie conceptia despre popor) are nevoie de persoane libere si instruite, capabile sa aprecieze cele mai inalte productii ale spiritului si-ale corpului omenesc de-a lungul timpului si spatiului (si daca se considera ca orice cultura este burgheza, trebuie mentionat; dar atunci trebuie sa admitem ca, pretinzandu-ne totusi de stanga, dorim ca productia catorva multinationale si a unor companii zise independente sa ofere o cultura specifica pentru popor, ba chiar, daca tot suntem aici, pentru faimoasele noastre periferii). Si ar trebui sa se fi facut totul pentru a dezvolta cultura francezilor inainte de a decide ca poporului ii va corespunde o cultura populara (adica, in fapt, complet comerciala si total dispretuitoare fata de publicul ei).

Mie mi se pare ca democratizarea presupune ca Shakespeare sa fie accesibil unui numar cat mai mare de oameni; daca dintre acestia multi aleg sa nu acceada la el, de ce nu? Dar as vrea cel putin ca alegerea sa le fi fost oferita si sa nu fie condamnati de facto la a crede ca un cantaret depresiv si fara voce nu este un poet pe motiv ca foloseste un dictionar de rime. Cititorul acestor randuri sa ma ierte just pentru placerea simpla de a profera banalitati.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu